Paletă editorială extraordinar de bogată pentru una dintre cele mai dinamice case editoriale de la noi. Mai jos, un decupaj – cu un evident accent pe anumite linii editoriale care ţin de istoriografie – cu 10 titluri recente şi foarte recente de la Litera.

Un uriaş. Javier Marías – despre el este vorba. Marías este unul dintre marii scriitori ai lumii de astăzi. A murit acum aproape un an şi jumătate (la 11 septembrie 2022, cu 9 zile înainte de a împlini 71 de ani), dar a lăsat în urmă o operă literară vastă, complexă şi rafinată (J. Marías este un stilist de clasă), o operă în care, de departe, specia-regină, romanul, este la loc de cinste. A publicat 17 romane, în peste 40 de limbi şi peste 50 de ţări, cu vânzări totale care bat spre 10 milioane de exemplare (numărul acesta este semnificativ şi demn de toată stima pentru că literatura lui Javier Marías nu este chiar uşor de dus). A crescut într-o familie cu o foarte bună aşezare culturală – tatăl său (discipol, între altele, al lui Ortega y Gasset) a fost academician şi filosof, mama sa – o cunoscută scriitoare, unul dintre unchi – un faimos regizor spaniol. A cucerit, la rândul său, numeroşi lauri culturali – cu multe premii literare şi, în ultimul an de viaţă, devenind chiar primul spaniol din Societatea Regală de Literatură din Marea Britanie. Javier Marías e cunoscut la noi deja de câteva decenii – cu aproape 30 de ani în urmă îi apărea, la Univers, poate cel mai cunoscut roman al său (pentru publicul românesc) – Romanul Oxfordului. De câţiva ani, editura Litera se ocupă în mod consecvent de opera marelui scriitor spaniol (unul dintre – deja numeroşii – nedreptăţiţi ai Premiului Nobel pentru literatură). Am numărat – sper că bine – 9 romane care sunt publicate deja aici; mai mult de jumătate din întregul portofoliu romanesc al autorului. Mâine în bătălie să te gândeşti la mine e cel mai recent şi, demonstraţie de forţă narativă şi de stil, un mare roman despre iubire al unui scriitor care ne-a spus, între altele, că „suntem alcătuiţi în egală măsură din ceea ce am fost şi din ceea ce am fi putut fi”.

Introspectiv – cum e dincolo. ELM sau NDE. Experienţă la limita morţii sau Near-Death Experience. Ambele sunt acronime pentru unul şi acelaşi „subiect” – marele subiect al cărţii doctorului Bruce Greyson, specialist în psihiatrie şi ştiinţe neurocognitive la Universitatea din Virginia, cu peste patru decenii de studii practice în cercetarea experienţelor la limita morţii. Cartea se intitulează Dincolo (are şi un subtitlu: un medic explorează ce ne dezvăluie experienţele la limita morţii despre viaţă, moarte şi lumea de dincolo) şi e publicată în suita editorială de spiritualitate şi dezvoltare personală de la Litera, „Introspectiv”. Dincolo e fascinantă din multe puncte de vedere. Între altele: în sine, pentru că tema este una dintre cele mai spectaculoase posibile; pentru maniera, atentă şi riguroasă, în care este ordonat materialul naraţiunii; pentru, nu mai puţin, deschiderea extraordinară a celui care, deşi observă de decenii aceste experienţe umane extraordinare şi într-adevăr la limită (şi face aceste observaţii din poziţia unui om de ştiinţă fără vreo convingere religioasă pronunţată), nu încetează să se mire în legătură cu extraordinara bogăţie de sens a lumilor in-between despre care este vorba aici. „S-au spus şi scris multe despre moarte şi ce urmează după ea, multe afirmaţii adâncind discrepanţele dintre viziunea ştiinţifică şi cea religioasă. Prin cartea de faţă încerc să duc discuţia mai departe şi să ajut la atenuarea disputei. Sper să demonstrez că ştiinţa şi spiritualitatea sunt compatibile, căci să aderi la spiritualitate nu implică să renunţi la ştiinţă”, notează autorul, om de ştiinţă cum spuneam, care studiază cu mare pasiune şi de decenii pur şi simplu o „ştiinţă a inexplicabilului”.

Cartea mijlocitorilor. Şi anume: Ambasadorii (subtitlu: Diplomaţia de la Machiavelli până în timpurile moderne), de Robert Cooper. Volum masiv, erudit, adesea polemic, despre care publicaţia The Spectator notează: „Robert Cooper are experienţă de o viaţă în diplomaţie atât în Foreign Office, cât şi la Uniunea Europeană. Noua sa carte se bazează pe nenumărate lecturi şi o atenţie meticuloasă la detalii. Este scrisă fluent în proza limpede şi extrem de abordabilă... o relatare vie şi pătrunzătoare despre crizele internaţionale majore din ultimii 70 de ani şi oamenii care le-au dezamorsat”. Mai precis, o relatare ŞI despre crizele din ultimele 7 decenii. Până la ele, jumătate din carte survolează şi haşurează – analitic, istoric, sociologic – câteva repere şi momente importante pentru ideea de diplomaţie, cu următoarele referinţe: Niccolo Machiavelli; Richelieu şi Mazarin; Talleyrand; diplomaţia din Danemarca şi Finlanda primei jumătăţi de secol 20. Restul secvenţelor mari din această carte, despre: George Kennan; olimpienii Bevin, Marshal, Acheson; criza rachetelor din Cuba; Henry Kissinger – teorie şi practică (un savuros şi foarte polemic capitol!); diplomaţia germană – Adenauer, Brandt şi Kohl; doi diplomaţi şi Holocaustul. „Istoria nu curge în linie dreaptă. Este făcută din oameni şi de hazard. Calea evenimentelor şi a ideilor nu se întinde lin de la Tucidide până la Machiavelli, la Rousseau şi la Kant şi, de la ei, la Pacea Eternă”, ne avertizează autorul. Urmarea: „nu există aşadar o istorie continuă a diplomaţiei. Istoria se petrece în fragmente; dar din acestea se creează lumea în care trăim”.

#NeverAgain. Există, pe de o parte, o explozie a cărţilor care tratează – în registrul ficţiunii – evenimente reale sau posibile care au ca referinţă Holocaustul. Sunt chiar cariere internaţionale de mare anvergură ale unor scriitori sau scriitoare construite pe asemenea „produse” editoriale foarte bine nişate. Un exemplu foarte la îndemână, care însă e departe de a fi singular: Heather Morris. Există, pe de altă parte, ca raportare directă la acest fenomen, şi o replică de ordin critic cu privire la cât e de îndreptăţită ficţiunea să intre în teme de o asemenea delicateţe şi, deopotrivă, gravitate şi greutate etice. În ce mă priveşte, salut apariţia, în cascadă, a unor asemenea cărţi. Fără naivitate, fără să abdic de la spiritul critic (unele – chiar dintre cele traduse la noi – sunt naive sau, pentru a nu ocoli adevărul, proaste şi toxice), cred că e (mai degrabă) bine că asemenea cărţi apar şi e bine, deopotrivă, că au, multe dintre ele, un succes mare de audienţă. La Litera, foarte recent, în această linie editorială, cel mai recent titlu: Evadarea din ghetou. Uimitoarea poveste a copilului care a fugit de nazişti, de John Carr – jurnalist, crainic şi fiul cel mare al unei figuri legendare a istoriei evadărilor (din lagărele şi/ sau ghetourile naziştilor). Cartea e, cum se intuieşte, o reconstituire – punând cap la cap notiţe şi înregistrări de familie – făcută de fiu a aventurii ieşite din comun a tatălui său (la momentul evadării, un tânăr de 13 ani care, pentru a fi liber, ucide un paznic nazist şi scapă, practic, de la moarte sigură). Scrisă alert, jurnalistic, cu o bună cadenţă a nodurilor de tensiune, Evadarea din ghetou e un bun aliat în lupta – cu miză mare, foarte mare – pentru memorie.

Primul împărat al Romei. Din nou un ocol în legătură cu un îmbucurător fenomen al pieţei editoriale de la noi: a crescut în ultimul deceniu în mod semnificativ numărul cărţilor despre istoria şi marile personaje ale Imperiului Roman, precum şi despre fenomene spirituale care îşi au originea sau momentul de maximă înflorire în interiorul acestui fascinant imperiu. Istoria romană cunoaşte un val extraordinar acum şi mă grăbesc să salut aceasta – bazele civilizaţiei occidentale sunt, orice ar crede oamenii noi ai progresismului şi ai corectitudinii politice, iudeo-greco-romane. A şti cât mai multe despre lumea romană e, cu alte cuvinte, egal cu a şti mai multe despre noi înşine şi despre originile noastre. În acest context e (din nou) de salutat apariţia, la Litera, desigur, a volumului Augustus. Revoluţionarul care a devenit împărat, monumentala lucrare a lui Adrian Goldsworthy, istoric britanic de renume, cu lucrări apreciate şi traduse în peste 20 de limbi. Augustus. Cezar Augustus – adică primul împărat roman, care a domnit 44 de ani, care a murit (cum nu vor muri foarte mulţi alţi împăraţi romani) liniştit în patul său şi al cărui sistem (de guvernare şi de organizare socială) a rezistat secole. Cezar Augustus e, de altfel, împăratul care e menţionat şi în Evanghelia după Luca: „În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa”. O (mare) istorie fascinantă despre un personaj ieşit din comun al Romei antice, în legătură cu care autorul cărţii menţionează: „nu este simplu să-l înţelegem pe Augustus şi trebuie să ne purtăm cu grijă cu orice tip de dovadă. De asemenea, e nespus de important să fim deschişi în privinţa limitărilor surselor noastre. Există anumite chestiuni pe care pur şi simplu nu le putem cunoaşte şi probabil nu le vom afla niciodată”.

Nobel (şi) despre soldaţii de zinc. Svetlana Aleksievici este laureata Premiului Nobel pentru literatură pentru anul 2015. (Apropo: la un an după invazia „omuleţilor verzi” în Ucraina!). Cea mai râvnită distincţie din întreaga lume pentru creaţie literară i-a revenit scriitoarei din Belarus pentru „scrierile ei polifonice, memorial al suferinţei şi curajului în epoca noastră”. Războiul nu are chip de femeie ne-a spus, cu o formulă iconică sau care ar trebui să devină iconică, Svetlana Aleksievici. E un citat (care e, simultan, şi titlul unei cărţi!) pe care nu l-am ales întâmplător pentru a pigmenta această secvenţă despre literatură; dimpotrivă, literatura acestei (şi) mari scriitoare, şi mari conştiinţe adânceşte, ca nivel de înţelegere, câteva mari momente ale istoriei noastre recente (nu în mod particular româneşti, ci regionale sau chiar globale): războaie directe (în care sunt implicaţi cei din URSS) sau războaie reci (precum e, dint-un anumit unghi, ceea ce s-a întâmplat la Cernobîl). Avem câteva cărţi ale acestei (da!) neobişnuite scriitoare – pentru că textele sale sunt într-o priză directă (şi, adesea, periculoasă – pentru că ţările care aud primele despre ce scrie, Rusia şi Belarus, sunt dominate politic de lideri cu mână de fier!) cu realitatea. Marea majoritate a cărţilor Svetlanei Aleksievici existente în limba română sunt (de) la Litera. Sunt traduse şi reeditate la Litera! Cel mai recent titlu – Soldaţii de zinc. E cartea despre cei care au murit în Afganistan şi a celor care ştiu (direct) despre soldaţii URSS-ului care au murit în teribilele lupte de acolo. E cartea „mărturiilor emoţionante ale unor participanţi la război – soldaţi, ofiţeri, asistente medicale – şi ale unor mame care şi-au pierdut copiii în Afganistan”. E o carte care vibrează intens şi astăzi, în anul de graţie 2024 – căci, mutatis mutandis, e şi cartea celor care mor într-un război absurd declanşat de invazia Rusiei în Ucraina!

Fluviile şi civilizaţia umană. Tot istorie – o istorie văzută „lateral” printr-un filtru destul de neobişnuit: fluviile. Cartea – în seria „Kronika” de la Litera! – se cheamă Fluvii ale puterii. E scrisă de profesorul de istorie şi de geografie Laurence C. Smith. Şi e subintitulată – ca să nu fie vreo confuzie cu privire la tăietura pentru care a optat autorul cărţii – sugestiv: Cum o forţă a naturii a clădit regate, a distrus civilizaţii şi ne modelează lumea în care trăim. Unghiul ales este, să o spunem din start, unul strălucit. Iar demonstraţia pe care o face Laurence C. Smith e, la rândul ei, una remarcabilă. Premisa – uşor de intuit – de la care pleacă argumentul complex al istoricului şi geografului american e aceea că „de-a lungul istoriei, fascinaţia pe care apele curgătoare o exercită asupra noastră s-a reflectat în artă, religie, cultură şi literatură”. E un fapt, şi acumulările – cele legate de ape –, în aceste direcţii, sunt impresionante. Privite însă cu mare atenţie, apele – fluviile în mod aparte în această carte (dar şi, dacă e să privim mai larg şi mai adecvat, de fapt, mările & oceanele) – ne spun, în moduri elocvente, istorii şi istoria noastră. „Această lucrare avansează ideea că importanţa apelor curgătoare pentru civilizaţia umană, aşa cum o cunoaştem noi, este în mod considerabil subestimată. [...] Fluviile desfid şi transcend graniţele internaţionale, acţionând ca un catalizator al cooperării internaţionale”, ne spune autorul. Şi, tot el: „râurile şi fluviile sunt frumoase, dar forţa pe care o exercită asupra noastră depăşeşte limitele esteticului”. Bref: o fascinantă carte de istorie, care vine cu date şi interpretări numeroase, până către zilele noastre!

Ţarul-etalon. La Litera apar, de asemenea, numeroase biografii dedicate unor mari personaje ale istoriei dintotdeauna şi de pretutindeni. Reminder-blitz: în 2023 a apărut, în două volume groase (cred că trec de 1.000 de pagini împreună), o carte extraordinară despre Hitler. De asemenea: cu ani în urmă, ca bestseller-uri, au fost publicate foarte bune şi foarte folositoare biografii ale unor personaje de teapa unor Jukov, Mussolini, Che Guevara sau Mao Zedong. Recentissim, în aceeaşi subdiviziune „Kronica” (menţionată mai înainte), un nou titlu, incitant şi important: Petru cel Mare. O biografie, de Lindsey Hughes. Cea care spune despre marele personaj al cărţii sale: „[Petru cel Mare] Eroul de la Poltava şi fondatorul marinei ruse, conducătorul absolut al uneia dintre cele mai mari ţări din lume, s-a căsătorit cu o ţărancă analfabetă [...]. Părintele Patriei şi-a condamnat fiul cel mare la moarte. Fondatorul Sankt Petersburgului a preferat să locuiască în case mici din lemn, cu tavane joase. Toate acestea şi multe altele – excese de alcool, excese sexuale, vulgaritate şi violenţă – au coexistat cu o viaţă dedicată datoriei şi încununată cu realizări care au stat la baza biografiilor oficiale ale lui Petru [...]. În această carte am încercat să-l prezint pe Petru atât în viaţa privată, cât şi în cea publică, presupunând că majoritatea cititorilor îl vor găsi interesant pe Petru în viaţa privată în primul rând pentru că a fost împărat al Rusiei“. 43 de ani de domnie – personaj dramatic, fermecător, uneori misterios, chiar crud, ferm în orice caz, adesea neconvenţional în decizii şi atitudini. Unul dintre marii eroi ai istoriei Rusiei în centrul acestei cărţi, aşadar, despre care Orlando Figes (la rândul său, fin cunoscător al istoriei acestei zone atât de complicate) spune: „În această splendidă biografie, Lindsey Hughes deconstruieşte imaginile mitice [ale lui Petru cel Mare] şi ne aduce mai aproape de adevărata faţă a ţarului“.

Cărămida. Iluminismul. Căutarea fericirii. 1680-1790 – nu numai o carte, ci o cărţoaie am zice, o cărămidă fabuloasă de aproape 1000 de pagini în format mare pe care i-o datorăm lui Ritchie Robertson. Mai întâi, să spunem că acest masiv volum survolează istoria acestui concept – atât de important – într-un fel previzibil. Iată, în listă, pe orizontală am putea spune, care sunt marile noduri de sens cu care operează Ritchie Robertson: fericirea: raţiune şi pasiune; revoluţia ştiinţifică; toleranţa; iluminismul religios; necredinţă şi speculaţie; ştiinţă şi sensibilitate; sociabilitate; iluminism practic; estetică; ştiinţa societăţii; istorie filosofică; cosmopolitism; formele de guvernare; revoluţiile. Un ultim capitol – o excelentă aducere la zi a moştenirii iluminismului e despre bătălia asupra iluminismului. Apoi, iarăşi previzibil în mod aparte cu privire la iluminism: „istoricii pretind adesea că perioada pe care o studiază sau despre care scriu este importantă pentru timpul prezent, dar este evident că iluminismul se adresează într-un mod cu totul aparte epocii noastre”. De asemenea, e just, crede autorul, să evaluăm iluminismul aşa cum se cuvine, cu o anume prudenţă: „nu ar trebui să ne aşteptăm să găsim în Iluminism o versiune timpurie a valorilor liberale ale prezentului, dar putem cu siguranţă descoperi acolo solul fertil în care au rodit multe dintre aceste valori”. Pentru o înţelegere şi mai adecvată a Iluminismului, e nevoie, spune Ritchie Robertson, de o subtilă schimbare de perspectivă: „deşi raţiunea este un concept important în această carte, ideea ei de bază este căutarea fericirii”. Strategia de argumentare folosită pentru aceasta este foarte eficientă. Foarte pe scurt: o carte mare – şi la propriu, şi la figurat!

Pentru o reevaluare necesară. Despre – e cea de-a zecea carte şi ultima a suitei de 10 (zece) din acest număr al revistei – Războiul lui Stalin. O nouă istorie a celui de-al doilea război mondial a excelentului istoric Sean McMeekin, Margaret MacMillan, superstarul canadian specializat în istoria războaielor moderne, notează: „Dărâmând miturile cu succes, fără frică şi cu entuziasm, McMeekin a pornit la vânătoarea explicaţiilor greşite ale trecutului... Cartea lui ne va face să reevaluăm războiul şi consecinţele sale. În această carte cu totul inedită, Sean McMeekin marchează o schimbare fundamentală de optică în ceea ce priveşte abordarea lui Stalin ca aliat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Singurul lucru care l-a diferenţiat pe Stalin de Hitler, susţine autorul, este faptul că a fost un criminal de succes. Odată Hitler mort, iar al Treilea Reich în ruine, Stalin a creat un nou imperiu comunist imens” – aşa ne spun şi editorii români ai cărţii de faţă, în prezentarea de pe ultima copertă. Sunt de înţeles asemenea recomandări – rostul lor e, în primul rând, comercial – şi poate că relevanţa lor e maximală pentru un public vestic (încă, în număr periculos de mare, dispus să dea credit istoriilor moderne de stânga, cele care cred, în cel mai rău caz, că ideea comunistă a fost fundamental bună, dar punerea ei în practică a avut de suferit), însă, pentru un public avizat din Est, nu e chiar o noutate. Stalin chiar a fost un mare nemernic al istoriei moderne şi unul dintre marii călăi ai istoriei cunoscute a omenirii. În numeroase ierarhii ale ororilor conducătorilor, doar Mao e înaintea lui Stalin. Una peste alta: cartea lui McMeekin spune, cu curaj şi tranşant, acest mare şi foarte dur adevăr: Stalin – „Tătucul popoarelor” – a fost un dezaxat şi un mare criminal. Care a beneficiat, şi aceasta este demonstrată foarte convingător, de multă complicitate din partea aliaţilor săi vestici de conjunctură. Războiul lui Stalin e o lucrare remarcabilă; un must read!